Sydney Opera House (în limba română, Casa {Clădirea) Operei din Sydney), localizată în vârful unui promotoriu ce străjuieşte portul oraşului Sydney, Australia, este una dintre cele mai distincte şi celebre clădiri ale secolului XX, proiect, design şi realizare a arhitectului danez Jørn Utzon. Este astăzi considerată simbolul unui oraş, Sydney, al unei ţări şi al unui continent, Australia, mii de turişti total neinteresaţi de operă vizitând-o săptămânal doar pentru a o admira.
Geografic, este aşezată în vârful Capului Bennelong ce închide portul, la 33° 51’ 25" latitudine sudică şi 151° 12’ 55" longitudine estică. Sediu al Operei australiene, al Companiei de Teatru Sydney şi al Orchestrei Simfonice din Sydney, Sydney Opera House este totodată locul de oprire a numeroase trupe de teatru şi balet aflate în turneu. Clădirea este administrată de Trustul Casei Operei, sub egida Ministerului artelor din statul australian Noua Galie de Sud, provincia a cărei capitală este Sydney.
Cu construcţia începută în 1956 şi terminată în 1973, Opera din Sydney a fost singura clădire modernă celebră până la terminarea Muzeului Guggenheim în 1997, opera arhitectului Frank Gehry; şi va mai trăi mult timp după ce aceasta va cădea în obscuritate.
În panteonul clădirilor moderne, creaţia lui Utzon are statutul unui mit. Mitul relatează că Jorn Utzon, pe atunci la vârsta de 30 de ani, a trimis juriului concursului de design pentru proiectul Operei câteva schiţe nefinisate, iar desenul nu respecta o bună parte din regulile din domeniu, fiind selectat în ultimul moment dintr-un morman de proiecte iniţial respinse; se mai spune că unul din arbitri, arhitectul Eero Saarinen, ar fi declarat că proiectul e de neconstruit. Declaraţia aceasta are ceva adevăr în ea, dar proiectul lui Utzon nu a ajuns niciodată să fie respins. Cu toate acesta, în anii ’50 ai secolului trecut nu încercase încă nimeni să construiască ceva atât de îndrăzneţ cum e acoperiţul în formă de scoici suprapuse, ce se ridică la o înălţime de 60 de metri, pe care Uzon l-a imaginat — un răspuns abstract, poate, la valurile care asaltează portul din Sydney; şi o formă care maschează protuberanţele structurii interne. În cursul „războaielor“ care au urmat, Utzon a pierdut poate multe lupte, dar a câştigat bătălia pentru acoperişul lui extraordinar.
Divergenţele politice legate de construirea clădirii şi întârzierile induse de acestea au fost într-un fel spre norocul constructorilor —– între timp tehnica de calcul s-a dezvoltat suficient pentru a le fi de un real folos arhitecţilor. În Sydney existau computere cu suficientă putere de calcul (dar nu mai mult de atât) pentru a le folosi la calculele structurale extrem de complexe pe care le aveau de făcut.
Explozia arhitecturii „high-tech“ în anii ’70 – un stil complet diferit – a fost iniţiată de Opera din Sydney, care a arătat cum arhitecţii şi inginerii pot colabora pentru a elabora tipuri extraordinare şi cu totul noi de construcţii.
Dar opera din Sydney este remarcabilă şi din alt punct de vedere: este complet unică. Nu se încadrează în nici o categorie stilistică sau cronologică. Nici una din celelalte clădiri ale lui Utzon – biserici, clădiri guvernamentale, case – nu seamănă cât de puţin cu aceasta, iar acei arhitecţi contemporani care se străduiesc să imite stilul acestei clădiri întotdeauna proiectează construcţii care dau impresia de diletantism comparate cu Opera din Sydney. Este cu siguranţă o clădire modernă, dar modernismul expresionist al acesteia nu cadra deloc cu stilul internaţional rectiliniar al epocii. Desigur, localizarea aduce şi ea un enorm ajutor, aşezarea ei la capătul unui promotoriu, înconjurată de apă din trei părţi, fiind exploatată la maximum de Utzon.
Opera din Sydney este aşezată pe vechea locaţie a fortului Macquarie Tram, care a fost demolat în 1958 pentru a face loc acestei noi clădiri. Piatra de temelie a fost pusă în martie 1959, iar construcţia a fost efectuată în trei etape. Prima etapă (1959-1963) a constat în contruirea temeliei şi a platformei. Etapa a II-a (1963-1967) a reprezentat-o construirea structurii superioare de rezistenţă şi a acoperişului. Etapa a III-a (1967-1973) a fost amenajarea interioară a clădirii.
Guvernul australian a devansat începerea construcţiei faţă de data iniţial prevăzută, temându-se ca opinia publică să nu se întoarcă împotriva proiectului, o dată făcută publică forma pe care urmează să o îmbrace. Cu toate acestea, constructorii se confruntau cu probleme majore, având parte de întârzieri datorate condiţiilor meteo nefavorabile şi dificultăţilor tehnice.
Acoperişul fusese iniţial conceput de Utzon ca o serie de parabole suprapuse, dar pentru că inginerii constructori nu au reuşit să găsească o soluţie tehnică pentru a le construi, planurile au trebuit refăcute. La mijlocul anului 1961, Utzon a terminat un nou concept pentru acoperiş şi a remis noile planuri echipelor de constructori. Soluţia aceasta, care prevedea construirea elementelor acoperişului din secţiuni de calote sferice întrepătrunse, ogivale în secţiune transversală, a fost foarte bine primită de ingineri. Acoperişul putea fi construit prin asamblarea la înălţime a elementelor care urmau să fie turnate în condiţii mai bune în altă parte, nemainecesitând ca întreaga lucrare să se execute la înălţime. Faptul acesta a permis reducerea duratei de construcţie a acestuia şi a dus la crearea formei atât de bine cunoscute în ziua de astăzi.
Ca urmare a unei schimbări de guvern, în 1965, întregul proiect a fost trecut sub administrarea Ministerului Lucrărilor Publice. Acesta nu a fost de acord cu agenda înaintată de Utzon pentru terminarea lucrărilor la partea interioară a clădirii şi nici cu amenajările interioare propuse de acesta şi, ca urmare a disensiunilor ce au survenit, arhitectul a fost nevoit să demisioneze. Deşi ulterior i-a fost oferit postul de „arhitect de design“, Utzon l-a refuzat pentur că îl situa într-o poziţie mult inferioară, sub ordinele unor arhitecţi executivi.
La momentul demisiei lui Utzon era în derulare faza a II-a a construcţiei. Poziţia lui fiind preluată mai ales de Peter Hall, acesta a devenit responsabil de designul interior al clădirii, aducând patru schimbări majore faţă de structura lui Utzon:
Opera din Sydney, deşi trebuia să fie terminată cu mult înainte, conform planificării iniţiale, a fost inaugurată abia la 20 octombrie 1973, de către regina Elisabeta a II-a, cu Simfonia a 9-a de Ludwig van Beeethoven. Aceasta nu a fost însă prima reprezentaţie de la Opera din Sydney — înaintea inaugurării, pe data de 28 septembrie 1973, a fost susţinut un spectacol cu Război şi pace de Serghei Prokofiev, iar pe 29 septembrie a avut loc, în Sala de concerte, un spectacol al Filarmonicii din Sydney. De asemeni, pe timpul construirii clădirii, au fost susţinute o serie de concerte pentru muncitorii constructori care lucrau aici.
După inaugurarea din 1973, clădirea Operei a mai avut parte de o serie de îmbunătăţiri şi reamenajări. Orga mare din Sala de concerte a fost terminată abia în 1979. În 1988 s-a mai aminajat o esplanadă de-a lungul părţii vestice a Capului Bennelong, iar în 1999 o a cincea sală a fost adăugată clădirii Operei. În 2000, cu ocazia Olimpiadei, a fost inclusă în traseul torţei olimpice, care a fost adusă aici de înotătoarea australiană Samantha Riley, fiind totodată inclusă în desfăşurarea unor probe olimpice (de exemplu, de aici s-a dat startul probei de maraton).
Ca urmare a unor înţelegeri din 1999, clădirea Operei va fi renovată şi designul interior schimbat — de data aceasta revenindu-se la planurile iniţiale ale lui Utzon, sub a cărui supraveghere vor fi derulate lucrările.