Le Mont-Saint-Michel este o stâncă granitică (78 m înălţime) în Golful Saint-Malo (NV Franţei) din Marea Mânecii, unde se manifestă cel mai reprezentativ fenomen de flux şi reflux: în timpul fluxului este insulă, comunicaţia cu teritoriul continental fiind întreruptă, iar în timpul refluxului devine peninsulă, o limbă de nisip ieşind de sub ape.
Stânca este ocupată de un sat (cca. 46 locuitori) şi o mănăstire fortificată (ridicată începând cu secolul al VIII-lea, până prin secolele al XII-lea - al XIV-lea). A jucat un rol important în istoria Franţei, fiind singurul loc care nu a putut fi cucerit de armatele engleze în timpul „Războiului de 100 de ani”. În prezent, constituie unul din locurile cele mai vizitate din Franţa, (cu 3.200.000 de vizitatori anual). O şosea pietruită asigură, în ultima vreme, legătura permanentă cu ţărmul Bretaniei. Din anul 1979, Mont Saint-Michel se află pe lista patrimoniului mondial cultural UNESCO.
„Minune a Occidentului”, aşezată la limita dintre Bretania şi Normandia, această mică insulă de granit are perimetrul de 900 de metri.
Se cunoaşte că unele triburi celtice ocupau împrejurimile muntelui Saint-Michel. Potrivit abatelui Gil Deric, un istoric breton din secolul al XVIII-lea, insula stâncoasă a fost consacrată de cultele druidice lui Belenus (Belenus fiind zeul gal al soarelui), sub numele de „Ma vel Tombe Beneni”, adică Muntele sau Mormântul lui Belenus. Exista pe munte un megalit, în jurul căruia galii au plasat un cimitir.
Ca peste tot în teritoriile cucerite de Imperiul Roman, venirea aici a administraţiei romane a condus la construirea unor noi drumuri. Unul dintre acestea, care lega Dol de Fanafmers (Saint-Pair) şi trecea la vest de Mons Belenus, din cauza avansării mării a trebuit să fie mutat spre est şi a sfârşit prin a fi înghiţit de apele mării, împreună cu drumul care trecea prin Avranches.
Legenda Muntelui spune că într-o noapte de octombrie a anului 708, episcopul Aubert de la Avranches dormea un somn frământat de vise. Ca şi în nopţile trecute, Sfântul Arhanghel Mihail i-a apărut, poruncindu-i să îi construiască un sanctuar, pe vechiul munte Tombe, în mijlocul golfului. Şi, pentru ca episcopul ca să nu mai uite, cum o mai făcuse, Arhanghelul şi-a pus degetul de lumină pe capul episcopului Aubert, marcându-l pentru totdeauna. În zorii secolului al VIII-lea, muntele Tombe era o ridicătură rotunjită de granit, înaltă de 78 de metri, în mijlocul unui golf adânc, al cărui profil nu are cu nimic de-a face cu contururile de azi, deoarece aici pământul a câştigat peste tot în lupta cu marea. În vârful ridicăturii de granit se afla aşezată o piatră destul de mare, despre care se spune că ar fi fost înfiptă în pământ de către Satan. Nimeni nu putea să scoată această piatră, pentru începerea construcţiei sanctuarului. În cele din urmă, copilaşul Bain, cel de-al doisprezecelea fiu al unuia din lucrători, puternic prin nevinovăţia sa, reuşeşte ceea ce toţi ceilalţi eşuaseră, tot aşa cum Arthur, viitor rege legendar al Bretaniei, încă adolescent, reuşise să smulgă spada Excalibur din stânca în care fusese înfiptă. Numele Sfântului Mihail, substantivare a unui strigăt, devine strigăt de luptă al cavaleriei. Roland, unul dintre cavalerii lui Carol cel Mare, îl invocă fără încetare în luptele contra sarazinilor. Dar Sfântul Arhanghel mai are rol: cântăreşte sufletele în ziua Judecăţii de Apoi. Legendele apar curând după instalarea Benedictinilor în mănăstire. Ele consacră definitiv Muntele în ierarhia sanctuarelor.
Legenda şarpelui din Irlanda i-a asigurat Muntelui un renume internaţional. Un şarpe monstruos pustia regiunea. Armele regelui Elgar, rugăciunile arhiepiscopului Ivor rămân neputincioase. S-a luat hotărârea unui atac în masă contra balaurului, dar când cavalerii au sosit la faţa locului, monstrul era deja mort. L-au ars şi i-au împrăştiat cenuşa, în care Ivor a distins două obiecte insolite: un scut de lemn de cedru şi de piele întărită, precum şi o spadă de oţel, foarte scurtă, încă pătată de sângele monstrului. Scutul şi spada erau de dimensiuni curioase, adevărate jucării de copil. Noaptea următoare, Ivor l-a văzut pe Sfântul Mihail în vis, iar acesta i-a poruncit ca aceste relicve să fie duse la sanctuarul său preferat, fără nici o altă precizare. Cei doi călugări, însărcinaţi să ducă armele sfinte, au luat drumul Italiei, crezând că la Gargano, cunoscut sub numele de Monte Sant’Angelo, este sanctuarul preferat al Arhanghelului Mihail. Dar în fiecare zi, orice drum ar fi luat, ei ajungeau spre soare-apune. Disperaţi că nu reuşesc să ajungă în Italia, ei s-au rugat Arhanghelului Mihail: acesta le-a apărut şi i-a informat că locul său preferat pe pământ este acum muntele Tombe. Tradiţia fixează la 16 octombrie 708 sfinţirea locului noului sanctuar în vârful muntelui Tombe. Episcopul Aubert organizează viaţa religioasă în Munte, instalează acolo doisprezece călugări care trebuie să persevereze, cu reguli precise, în serviciul preafericitului Arhanghel. Trimişi de episcop, aceşti călugări au format prima comunitate instalată şi organizată vreodată în Munte. Prin revelaţie, Aubert a fost înştiinţat de Arhanghel de existenţa unei surse de apă potabilă, apoi a ridicat o capelă dedicată Sfântului Petru, unde, mai târziu, va fi înhumat, conform tradiţiei medievale. Muntele se numeşte încă Tombe. Miracolele nu au întârziat să apară. Un pelerin orb, sosit acolo, a exclamat: Ce frumos este să vezi! Muntele şi-a luat definitiv numele actual pe la sfârşitul secolului al X-lea. Rând pe rând, au apărut noi construcţii, Muntele căpătând o înfăţişare din ce în ce mai apropiată de cea actuală. Trebuie să ne imaginăm amploarea acestor lucrări: blocurile de granit trebuiau aduse pe corăbii din insulele Chausey, în ritmul mareelor. Odată aduse, tăietorii de piatră le-au fasonat în blocuri definitive şi şi-au înscris pe ele, pentru a-şi primi simbria, semnele lor, pe care le putem citi încă. Aceste blocuri grele de piatră sunt apoi urcate în vârf şi aşezate la locul potrivit.
În 1066, William, ducele Normandiei, porneşte expediţia de cucerire a Angliei, pe care vărul său Eduard i-o lăsase moştenire. Soţia sa Mathilde a reprezentat pe o tapiserie Muntele Saint-Michel, unde trupele normande ale lui William au mers, în pelerinaj, spre a cere ajutorul divin, înainte de a trece Marea Mânecii. Tapiseria poate fi şi astăzi admirată la Bayeux, în muzeul special organizat pentru prezentarea tapiseriei. La organizarea expediţiei, Mănăstirea l-a ajutat pe William cu şase corăbii.
Alături de marile pelerinaje la Ierusalim, la Roma, la Santiago de Compostela din Spania, Muntele Saint-Michel îşi are locul său binecunoscut. Foarte curând, frumuseţea construcţiilor sale, ridicate spre gloria lui Dumnezeu, atrage pelerinii, care prin darurile lor concură la ridicarea de noi construcţii, mereu mai măreţe. Construirea corului în stil gotic este caracteristică acestor acte de credinţă.
Cronicile Muntelui semnalează, în sfârşit, pelerinaje ale „ciobănaşilor”, bande de copii care îşi părăsesc familiile pentru a merge la Arhanghel. Primul din aceste pelerinaje este consemnat în anul 1333. Totuşi, aceste pelerinaje erau foarte rare, şi nu se ştie precis ce îi motiva pe copii să le facă.
La 14 iulie 1789 are loc căderea Bastiliei. În 1790, revoluţionarii ocupă Bastilia mărilor, transferă la Avranches, unde se află şi în prezent, preţioasele manuscrise cu miniaturi, create de călugării de altădată şi transformă Muntele în închisoare pentru preoţii refractari la exigenţele noului regim ateu. A urmat Imperiul, care a făcut din Munte o închisoare permanentă începând cu 1811, apoi Restauraţia, care se joacă aici de-a continuitatea, i-a dat Muntelui numele de Casă de Forţă şi de Corecţie. Şi astfel, timp de patruzeci şi şapte de ani, paisprezece mii de deţinuţi au vieţuit şi au murit pe acolo. Au existat totuşi deţinuţi care au reuşit să evadeze. Un tânăr deţinut, pictor, pe nume Colombat, izbuteşte într-o noapte să se strecoare de-a lungul zidurilor şi să ajungă în insula Jersey, locul tradiţional de exil al refugiaţilor politici francezi. Abia în luna octombrie a anului 1863, Napoleon al III-lea a desfiinţat această închisoare centrală.
Secolul al XIX-lea a ezitat, în faţa monumentelor, între două atitudini. În timp ce romanticii aveau gustul straniului, al monstruosului, dacă Victor Hugo era foarte sensibil la aspectul compozit al Muntelui, în schimb oamenii aflaţi la Administraţia Monumentelor Istorice au preferat construcţiile fidele, în întregime, unui stil unic. La 6 august 1897, se instalează, în vârful săgeţii de 32 de metri a bisericii mănăstirii, la 150 de metri deasupra nivelului mării, statuia de cupru a Sfântului Arhanghel Mihail. La mai puţin de un secol, la 4 octombrie 1987, după reparaţii şi aurire, s-a reaşezat statuia Arhanghelului, de data aceasta, cu ajutorul elicopterului. Din 1965, Benedictinii s-au reinstalat în Munte, fără ca abaţia, ca realitate autonomă, să fie reconstituită. În prezent pe Munte se află Fraternitatea Monastică de la Ierusalim (Abaţia Mont-Saint-Michel). În 1368, confreria Sfântului Iacob declara că primise 15.570 de pelerini la Mont Saint-Michel. Astăzi, Muntele primeşte trei milioane două sute de mii de vizitatori în fiecare an.
În 1874, statul francez a lansat realizarea unui dig neinundabil, destinat uşurării accesului la Munte. Dar aceste lucrări au dăunat sitului din cauza acumulării nisipului. Pericolul ca Muntele să nu mai rămână o insulă era din ce în ce mai mare. Iată ce scria poetul Victor Hugo, cu puţin înainte de moarte: „Muntele Saint-Michel este pentru Franţa ceea ce Marea Piramidă este pentru Egipt. Trebuie să-l protejăm de orice mutilare. Trebuie ca Muntele Saint-Michel să rămână o insulă. Trebuie protejată cu orice preţ această dublă operă a naturii şi a artei”. În anii 1983-1984, pentru protejarea insularităţii Muntelui, a fost distrus digul Roche-Torin (preşedintele François Mitterranda scos, în mod simbolic, prima piatră din dig), dar încă este greu de calculat efectele acestei suprimări.
Călătorului care doreşte să viziteze Mont Saint-Michel, acesta îi apare la început ca o mică piramidă stâncoasă înconjurată de o întindere netedă nesfârşită. Pe măsură ce te apropii, desluşeşti din ce în ce mai multe detalii. Ajungi pe şoseaua care duce direct spre Munte şi îţi parchezi automobilul. Anunţurile de pe panourile de la intrare te avertizează că fluxul va începe la ora cutare, dar te liniştesc comunicându-ţi că automobilele, parcate corespunzător, nu vor fi în pericol să fie înghiţite de ape.
Există mai multe proiecte vizând protejarea insularităţii Muntelui, printre care înlocuirea părţii terminale a digului printr-un pod sau printr-un tunel. Dar ce se va întâmpla cu parcăriile, de la piciorul Muntelui, unde se îngrămădesc miile de automobile şi de autocare? Turiştii vor avea, oare, credinţa vechilor pelerini să parcurgă, pe jos, ultimii 300 de metri?
Mareele, în zona Muntelui Saint-Michel, sunt deosebit de spectaculoase, printre cele mai puternice din Europa, având amplitudinea de până la 15 metri. La echinocţii, în timpul refluxului, marea se retrage până la cincisprezece, chiar optsprezece kilometri, iar fluxul este printre cele mai înalte din lume. La reflux, în ciuda avertismentelor, unii oameni se aventurează pe nisipul rămas ud, se îndepărtează de ţărm pentru a pescui, în micile bălţi rămase în urma retragerii mării, fructe de mare sau peşti. Dar timpul trece pe nesimţite, iar unii dintre ei sunt surprinşi, departe de ţărm, de revenirea fluxului şi de multe ori pier înghiţiţi de ape. Victor Hugo spunea că apele fluxului vin dinspre larg cu viteza unui cal în galop, lucru puţin cam exagerat, după părerea multora. La ora anunţată, uriaşe mase de apă se revarsă dinspre larg, cu o viteză nemaiîntâlnită peste marile întinderi de nisip încă umed, rămase în urma refluxului. Începe fluxul... Este un spectacol impresionant şi de neuitat al naturii!
În zilele festivalului, au loc concerte, spectacole de stradă sau de teatru, expoziţii, conferinţe. În noaptea de 19 spre 20 iulie 2008, a avut loc o legătură televizată între participanţii la festival şi cei care au vegheat, în jurul Papei, în timpul Zilelor Mondiale ale Tineretului, care a avut loc la Sydney, în Australia.
Mont Saint-Michel este situat la vărsarea râului Couesnon, graniţă naturală între Normandia şi Bretania. Amenajările de diguri au permis avansarea, în detrimentul mării, a terenurilor consacrate agriculturii şi creşterii animalelor, între care ovine, cunoscute sub numele de oi de pajişti sărate. Mielul de pajişti sărate este o specialitate culinară locală, care se pretează să fie pregătită, la grătar, cu foc de lemne.
Mama Poulard a dezvoltat această reţetă când a remarcat că pelerinii soseau flămânzi la Mont Saint-Michel. Îi trebuia, prin urmare, un fel de mâncare uşor şi repede de pregătit, la orice oră. Şi astăzi chiar, pot fi văzute ouăle bătându-se, în ritm, cu un tel lung, într-un vas mare de cupru. Când restauratorul parizian, Robert Viel, i-a scris mamei Poulard, pentru a o întreba reţeta, aceasta i-a trimis următorul răspuns:
Iată reţeta omletei: sparg nişte ouă mari într-un castron, le bat bine, pun o bucată bună de unt într-o tigaie, arunc în tigaie ouăle şi amestec în mod constant. Sunt fericită, Domnule, dacă această reţetă vă face plăcere.
Annette Poulard”.