Masada (o romanizare a termenului ebraic מצדה, Meţada, ce provine din מצודה, meţuda, "fortăreaţă") a fost o fortăreaţă cu o poziţie strategică însemnată, situată în pustiul Regatului Iuda, pe malul vestic al Mării Moarte. A fost edificată în sec. I î.C. şi extinsă în timpul domniei regelui iudeu Irod cel Mare (74-4 î.C.). După cucerirea Ierusalimului de către împăratul roman Titus Flavius Vespasianus în anul 70 d.C., Masada a fost ultimul refugiu al rezistenţei antiromane a iudeilor. Cei cca 1.000 de iudei din Masada au preferat să se sinucidă, după un îndelungat asediu (între anii 70-73 d.C.), pentru a nu cădea în mâinile învingătorilor romani. Rezistenţa faţă de forţe militare cu mult superioare şi moartea asediaţilor constituie un simbol al eroismului iudaic.