Makalu, vârf în partea centrală a munţilor Himalaya, la graniţa dintre China şi Nepal, este al cincilea vârf din lume ca înălţime şi este situat la o distanţă de 22 de kilometri de Everest. El are două vârfuri auxiliare : Kangchungtse, cu o înălţime de 7.678 metri, şi Chomo Lonzo, care măsoară 7.818 de metri. Cele două vârfuri auxiliare comunică printr-o şa îngustă şi sunt situate la nord-vest şi respectiv la nord-est de vârful principal. Ascensiunea pe Makalu este considerată una din cele mai periculoase din lume.În ianuarie 2006, cunoscutul alpinist francez Jean-Christophe Lafaille a dispărut pe Makalu în timp ce încerca o ascensiune solitară fără oxigen suplimentar, pe timp de iarnă.
Se presupune că denumirea de "Makalu" provine de la cuvântul tibetan "mahakala", care înseamnă "marele negru", un alt nume dat zeiţei Shiva. Cine se apropie măcar o dată de acest vârf înţelege de ce localnicii l-au botezat în acest fel.
În anul 1921, pe vremea când excaladarea vârfurilor de peste 8.000 de metri înălţime era încă un vis, unul dintre alpiniştii cunoscuţi ai epocii a pronunţat următoarele cuvinte:
"Dintre toate piscurile pe care le-am văzut vreodată, cel mai impresionant prin măreţia sa este Makalu".În acea perioadă, alpiniştii se familiarizaseră numai cu versanţii nordici ai unor giganţi, precum Makalu sau Everest. Excaladarea pe versanţii sudici, care se aflau pe teritoriul Nepalului, nu era posibilă din motive politice. O carte publicată în 1930 ilustrează respectul cu care era privit Makalu de alpinişti. În paginile ei, englezul Frank Smythe a prorocit:
Cu toate acestea, încă din 1934, un grup de francezi a început să plănuiască excaladarea vârfului dinspre Tibet. Francezii au susţinut că au descoperit un traseu comod după ce au privit un set de fotografii vechi. Guvernul din Lhasa a refuzat însă să permită alpiniştilor accesul pe teritoriul Tibetului, iar riscanta expediţie nu a mai avut loc.
După transformările politice din anul 1950, Nepalul s-a deschis către lume. Alpiniştii au avut în sfârşit posibilitatea să atace dinspre sud piscurile la care visau. În 1953, o echipă britanică a încercat să urce pe Makalu venind dinspre sud-vest. Unicul traseu posibil pentru escaladă din punctul de vedere al britanicilor era oferit de o potecă abruptă şi acoperită de gheţă care potrivit unuia dintre participanţi, părea a se ţine de peretele de stâncă asemenea unui magnet. Enrc Shipton, Bruce Lowe, Charles Evans şi Edmund Hillary au găsit o trecătoare pe care au folosit-o mai târziu toate expediţiile care i-au urmat. Descoperirea a fost posibilă numai datorită păstorilor din Barun care, cunoscând foarte bine regiunea şi fiind şerpaşi experimentaţi, i-au ajutat pe alpinişti.
Expediţia din 1953 a deschis calea către vârf, dar nu a reuşit să-l cucerească. Un an mai târziu, unul dintre membrii grupului, Edmund Hillary (Noua Zeelandă), şi-a încercat din nou norocul pe Makalu. Aproape în acelaşi au pornit spre vârf alte două expediţii, una franceză şi alta californiană. Americanii au făcut calea întoarsă după ce au ajuns la altitudinea de 7.000 de metri, urcând dinspre sud-est. Hillary a renunţat şi el după ce a căzut într-o crevasă şi a fost rănit atât de grav încât abia a scăpat cu viaţă.
Expediţia franceză condusă de Jean Franco a ajuns pe şaua de sub vârful Makalu încă din anul 1954. Francezii au reuşit să cucerească vârful un an mai târziu. Membrii expediţiei, care în 1954 au ajuns până la altitudinea de 7.410 de metri, au explorat părţi ale vârfului Makalu pe care niciun om nu pusese încă piciorul. Această ascensiune a reprezentat o etapă pregătitoare pentru cucerirea de mai târziu a vârfului. Ea a permis francezilor să îşi testeze cu minuţiozitate echipamentul, astfel încât următoarea escaladă i-a găsit excelent pregătiţi. În primăvara anului 1955, francezii "au trecut la atac". De această dată, încercarea lor a fost încununată de succes: la 15 mai, grupul a ajuns pe vârful Makalu. Aparatele de oxigen de ultimă generaţie s-au dovedit foarte utile. În plus, condiţiile atmosferice au fost deosebit de îngăduitoare cu alpiniştii. Jean Franco a descris experienţele pe care le-a trăit în timpul expediţiei în cartea intitulată "Makalu", în care numeşte maiestosul vârf "muntele norocului". După cucerirea vârfului Makalu în 1955, expediţia franceză şi-a mai înscris în palmares şi cucerirea vârfului Baruntse, cu altitudinea de 7.220 metri.
Numeroşi alţi cutezători, care şi-au încercat puterile pe Makalu în anii care au urmat, ar ezita să califice vârful drept "norocos". Acest colos este atât de înalt, încât niciun alt vârf din imediata apropiere nu îi poate ţine tovărăşie, ceea ce face ca pe crestele sale să sufle permanent vânturi puternice. Acestea au fost aproape fatale expediţiei din Noua Zeelandă, care, în 1961, a încercat să excaladeze vârful fără ajutorul aparatelor de oxigen. La altitudinea de 8.250 de metri, unul dintre participanţi a suferit degerături foarte periculoase. Colegii săi au reuşt îl salveze, dar medicii au fost nevoiţi să-i amputeze picioarele, mai jos de genunchi. Următoarele încercări reuşite de cucerire a vârfului Makalu au avut loc de abia în anul 1970.
Prima ascensiune românească a vârfului Makalu a fost facută pe 12 mai 2008 de catre Alex Găvan, trecându-şi astfel în palmares al treilea vârf de peste opt mii de metri.
Clima este montană foarte aspră. Temperatura medie din octombrie până în decembrie, la altitudini de peste 4000 de metri este -10°C.