Lacul Baikal este situat în sudul Siberiei (Rusia). Este un lac cu apă dulce (reprezintă cea mai mare rezervă de apă dulce din lume 23000 km³) şi este cel mai adânc lac de pe glob (1637 m). Deşi este greu de imaginat, depresiunea lacustră din Siberia de Sud, cu suprafaţa ceva mai mare decât cea a Belgiei, adăposteşte 10% din rezervele de apă potabilă ale lumii (exceptând gheţarii).
Lacul Baikal pe lânga faptul că este cel mai adânc lac din lume, poate fi considerat şi cel mai vechi prin cei circa 20-25 milioane ani de existenţă (exclusiv Marea Caspica şi Lacul Aral) şi unul dintre "muzeele vii", în care trăiesc aproximativ 800 specii de animale şi 245 specii de plante endemice, proprii lui.
Lacul, a cărui formă seamănă cu o semilună, ocupă o suprafaţă de 31.500 km², iar linia ţărmului măsoară peste 2.000 de kilometri. Din punctul de vedere al mărimii, Baikal este a treia întindere de apă din Asia (după Marea Caspică şi Lacul Aral) şi cel mai mare rezervor de apă dulce de pe acest continent. Lacul ieşit din comun s-a format într-o depresiune tectonică, născută în epoci geologice demult apuse. Adâncimea lacului a atins chiar şi 2000 de metri. De-a lungul mileniilor însă, pe fundul său s-au depus aluviuni care l-au ridicat până la nivelui actual. Lacul Baikal îşi datorează abundenţa de apă celor 336 de râuri care se varsă în el, dintre care cele mai importante sunt Selenga, la sud-est, şi Angara Superioară, la nord. Unicul râu care curge din lac mai departe (în partea sa sud-vestică) este aceeaşi Angara, afluentul fluviului Enisei. La nord de lac tronează două masive muntoase, Munţii Baikal şi Munţii Barguzin, iar prin apropiere de extremitatea sa sudică trece graniţa ruso-mongolă.
Lacul Baikal a fost descoperit în anul 1643 de către K. Ivanov şi V. Kolesnikov, iar în 1675, cunoscutul călător şi diplomat român Nicolae Milescu Spătarul, cunoscut în descrierile în limba rusă sub numele de Nicolae Spafarovici, în drum spre China, l-a ocolit prin partea sud-vestică, făcându-i şi o descriere amanunţită. De atunci lacul a constituit obiectul multor expediţii, fapt ce a permis elucidarea problemelor deosebite privind geneza depresiunii, adâncimea, regimul hidric, plantele şi animalele ce trăiesc în el. Astfel, lacul a fost cercetat de I. D. Cerski – după care s-a dat şi numele vârfului de lângă localitatea Sludianka, înalt de 2090 m, din culmea Hamar-Daban – de V. A. Obrucev, E. V. Pavlovski, P. E. Riabukin, V. V. Belousov, L. S. Berg, B. Dibovski, V. Godlevski, F. Drizenko, M. M. Kojov, G. I. Veresceaghin, A. Korotnev şi alţii.
Lacul Baikal se bucură de interesul oamenilor de ştiinţă nu
numai datorită adâncimii sale, care stabileşte un record în
materie, dar şi datorită faunei şi florei sale unice. Cei care au
poposit pe malul lacului în zilele blânde de vară şi au făcut baie
în apele sale reci, înţeleg foarte bine de unde izvorăşte acest
interes. Apele lacului surprind prin transparenţa lor neobişnuită,
aproape supranaturală, care nu numai că încântă ochiul
privitorului, dar este o dovadă a purităţii acestora. Aşadar, nu e
de mirare că lacul se distinge printr-o mare varietate a florei şi
faunei. Speciile care trăiesc în adâncurile sale sunt în
majoritatea lor endemice, cu alte cuvinte pot fi întâlnite numai în
acestă zonă a globului pământesc, precum foca de Baikal sau dintre
peşti, babetele de Baikal şi omulul. Primul cercetător care a
apreciat acest exemplar biologic deosebit a fost polonezul Benedykt
Dybowski. Focile de Baikal, iubitoare de apă dulce, rămân una
dintre cele mai importante particularităţi ale lacului. În timpul
uneia dintre glaciaţiuni, o parte dintre focile de mare au migrat
în aval. Când Baikal a devenui un lac fără cale de comunicare cu
marea, ca urmare a deplasării plăcilor litosferei, focile au fost
separate de mediul lor natural. În prezent, aproximativ 70.000
dintre aceste încântătoare mamifere înoată în Lacul Baikal, situat
la aproape 1.700 kilometri distanţă de Oceanul Arctic.
Foca de Baikal se distinge prin craniul scurt cu orbite mari,
precum şi prin blana sa cenuşiu-maronie. Ea măsoară în medie 1,8 m
lungime şi cântăreşte 50 kilograme, putând să atingă chiar şi150
kg. Ghearele labelor din faţă, dotate cu membrane înotătoare, sunt
mai puternice decât cele ale focilor din Oceanul Arctic. Se
presupune că datorită acestora, foca poate face mai uşor găuri în
pătura de gheaţă. Femelele şi masculii ating maturitatea sexuală la
vârsta de cinci ani. Vânătoarea de foci de Baikal este permisă.
Baikal este unul dintre lacurile cele mai populate cu peşte din Siberia. Aici se pescuiesc mai ales sturioni şi somoni. În zonele din vecinătatea lacului se extrage petrol şi alte minerale folositoare. Fabricile de celuloză şi hârtie, construite pe malul sudic al lacului în perioada comunistă, continuă să deverseze deşeuri direct în apele acestuia. Din păcate, minunata natură din regiune este serios ameninţată de poluare.
Un paradox interesant: lacul este vizitat de numeroşi turişti din lumea întreagă, deşi nu există practic nici-un fel de infrastructură turistică în regiune.