Sign in | Join now

Română
Everest
Everest — Available Light Images
Buy this photo on Source now!
All photos viewed on this website are copyrighted by their owners. Clicking on the author name above will take you to the original page for given photo where you can check the copyright information from the author.
Some photos are provided via Flickr, 500px, Instagram and other open APIs in full compliance with the appropriate Terms & Conditions.

Vârful Everest este cel mai înalt punct de pe Pământ, cu o altitudine de 8848 m deasupra nivelului mării. Se află în Munţii Himalaya, la coordonatele 27°59'20.62" N şi 86°55'28.27" E (coordonatele verificate pe Google Earth 26/11/06), pe graniţa dintre Nepal şi Tibet (China). În nepaleză numele muntelui este Sagarmatha (zeiţa cerului), iar în Tibet este cunoscut sub numele de Chomolungma (mama universului). Numele din limba engleză, Everest, a fost dat în onoarea topografului britanic Sir George Everest.

Descoperirea celui mai înalt munte

În 1808, guvernul britanic au iniţiat Marele studiu trigonometric al Indiei, cu scopul de a determina poziţia şi numele celor mai înalţi munţi din lume. Începând cu sudul Indiei, echipele de geodezi au avansat treptat spre nord folosind, pentru a măsura cât mai precis posibil altitudinile, teodolite uriaşe care cântăreau Шаблон:Dim şi care trebuia să fie duse fiecare de câte 12 oameni. Ei au ajuns la poalele munţilor Himalaya la începutul anilor 1830, dar Nepalul nu a permis intrarea britanicilor în ţară din cauza suspiciunilor de agresiune politică şi posibilă anexare. Cererile geodezilor de a intra în Nepal au fost refuzate.

Britanicii au fost obligaţi să-şi continue observaţiile din Terai, o regiune la sud de Nepal dispusă paralel cu munţii Himalaya. Condiţiile de viaţă din Terai erau dificile din cauza ploilor torenţiale şi a malariei — trei membri ai echipei au murit de malarie şi alţi doi a trebuit să se retragă din cauza problemelor de sănătate.

Cu toate acestea, în 1847, britanicii au insistat şi au iniţiat unele observaţii detaliate ale vârfurilor din Himalaya din staţii de observaţie aflate până la Шаблон:Dim distanţă. Vremea i-a forţat să-şi limiteze observaţiile la ultimele trei luni ale anului. În noiembrie 1847, Andrew Waugh, Geodez General al Indiei, a efectuat câteva observaţii de la staţia Sawajpore aflată în capătul estic al munţilor Himalaya. La acea vreme, Kangchenjunga era considerat cel mai înalt vârf din lume, iar Waugh a observat un vârf în spatele lui, la aproximativ Шаблон:Dim distanţă. John Armstrong, unul din oficialii lui Waugh, a văzut şi el culmea dintr-un loc mai la vest, şi a denumit-o vârful „b”. Waugh a scris mai târziu că observaţiile arătau că vârful „b” este mai înalt decât Kangchenjunga, dar din cauza distanţei mari de la care s-au făcut observaţiile, era nevoie de altele mai de aproape pentru a confirma rezultatul. În anul următor, Waugh a trimis un oficial geodez înapoi în Terai pentru a observa mai de aproape vârful „b”, dar norii au împiedicat toate tentativele.

În 1849, Waugh l-a trimis pe James Nicolson în zonă. Nicolson a reuşit să facă două observaţii din Jirol, de la Шаблон:Dim distanţă. Nicolson a luat apoi cel mai mare teodolit şi s-a îndreptat spre est, efectuând peste 30 de observaţii din cinci poziţii diferite, cea mai apropiată fiind la Шаблон:Dim distanţă de vârf.

Nicolson s-a retras în Patna pe Gange pentru a efectua calculele necesare pe baza observaţiilor. Datele sale i-au furnizat o altitudine medie de Шаблон:Dim pentru vârful „b”, dar el nu a luat în calcul refracţia luminii care distorsionează înălţimile. Numărul indica, însă, în mod clar că vârful „b” era mai înalt decât Kangchenjunga. Din păcate, Nicolson s-a îmbolnăvit de malarie şi a fost obligat să revină acasă, fără să-şi termine calculele. Michael Hennessy, unul din asistenţii lui Waugh, începuse să denumească vârfurile cu numere romane, Kangchenjunga fiind denumit Vârful IX, iar vârful „b” devenind cunoscut sub numele de Vârful XV.

În 1852, la cartierul general al geodezilor din Dehradun, Radhanath Sikdar, un matematician şi geodez indian din Bengal, a fost primul care a identificat Everest ca fiind cel mai înalt vârf din lume, folosind calcule trigonometrice pe baza măsurătorilor lui Nicolson. Un anunţ oficial asupra faptului că Vârful XV este cel mai înalt a fost amânat timp de câţiva ani, timp în care calculele au fost verificate în mod repetat. Waugh a început să lucreze pe datele lui Nicolson în 1854, şi, împreună cu echipa sa, a petrecut aproape 2 ani lucrând la calcule, încercând să trateze problemele refracţiei luminii, presiunii atmosferice, şi temperaturii aerului de-a lungul marilor distanţe de la care s-au făcut observaţiile. În cele din urmă, în martie 1856 a anunţat rezultatele într-o scrisoare adresată adjunctului său din Calcutta. A declarat că Kangchenjunga are Шаблон:Dim, iar Vârful XV are Шаблон:Dim. Waugh a concluzionat că Vârful XV este „foarte probabil cel mai înalt din lume”. Înălţimea vârfului XV a rezultat din calcule a fi exact Шаблон:Dim (Шаблон:Dim), dar public a fost declarată a fi Шаблон:Dim (Шаблон:Dim), pentru a evita să lase impresia că înălţimea calculată este doar o estimare rotunjită.

Odată calculată înălţimea, următoarea problemă a fost identificarea unei denumiri a vârfului. Politica studiului era aceea de a păstra numele locale dacă acest lucru este posibil (de exemplu, Kangchenjunga şi Dhaulagiri erau nume locale), Waugh a argumentat că nu poate găsi niciun nume local folosit în mod curent. Căutarea lui Waugh după un nume local a fost împiedicată de faptul că Nepal şi Tibet erau la acea vreme închise pentru străini. Existau numeroase nume locale, cel mai cunoscut în Tibet vreme de câteva secole fiind Chomolungma, nume ce apărea pe o hartă din 1733 publicată în Paris de geograful francez D'Anville. Totuşi, Waugh a afirmat că, dată fiind pleiada de nume locale, este dificil să favorizeze un nume faţă de celelalte. Astfel, el a hotărât ca vârful XV să fie botezat după George Everest, predecesorul său în funcţia Geodez General al Indiei. El scria:

Am fost învăţat de respectatul meu şef şi predecesor, Colonel Sir George Everest, să acord fiecărui obiect geografic numele sau apelativul său local. Dar avem un munte, foarte probabil cel mai înalt din lume, fără vreun nume local pe care să-l putem descoperi, al cărui apelativ local, dacă există, foarte probabil nu va fi descoperit înainte să ni se dea voie să pătrundem în Nepal. Între timp, îmi revine datoria şi privilegiul…să dau un nume prin care să fie cunoscut cetăţenilor şi geografilor şi să devină un cuvânt bine cunoscut în rândul naţiunilor civilizate.

George Everest s-a opus numelui propus de Waugh şi a comunicat Royal Geographical Society în 1857 că numele Everest nu poate fi scris în hindi şi nu poate fi pronunţat de "locuitorii Indiei". Numele propus de Waugh a rămas însă valid, în ciuda obiecţiilor sale, şi în 1865, Royal Geographical Society a adoptat oficial denumirea de „Muntele Everest” ca nume al celui mai înalt munte din lume.

Denumirea

Numele tibetan al Muntelui Everest este Chomolungma sau Qomolangma (Шаблон:Unicode, ceea ce înseamnă „Mama sfântă”), iar transliterarea numelui din chineză este Шаблон:Unicode (Шаблон:Zh-st), ce face referire la Mama Pământ; traducerea în chineză a numelui tibetan este Shèngmǔ Fēng (Шаблон:Zh-st). Conform relatărilor englezeşti de la jumătatea secolului al XIX-lea, numele local al muntelui în regiunea Darjeeling era Deodungha, sau „Muntele Sfânt”.

În 1865, muntele a primit oficial numele englezesc din partea Royal Geographical Society în urma propunerii lui Andrew Waugh. Waugh a botezat numele după George Everest, întâi folosind numele de Mont Everest, şi apoi Mount Everest. Totuşi, pronunţia modernă a numelui muntelui Everest în limba engleză, Шаблон:IPA este în realitate diferită de pronunţia folosită de Sir George pentru propriul său nume de familie, şi anume Шаблон:IPA.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, mulţi cartografi europeni credeau că numele local al muntelui este "Gaurisankar", făcând confuzie cu un alt vârf, Gauri Sankar, aflat în apropiere.

La începutul anilor 1960, guvernul nepalez a denumit oficial Muntele Everest Sagarmatha (सगरमाथा).

În 2002, organul de presă al Partidului Comunist Chinez, Rénmín Rìbào a publicat un articol în care se pleda împotriva utilizării numelui englezesc al muntelui în Occident, insistând ca acesta să fie denumit după numele tibetan. Ziarul argumenta că numele chinezesc (de fapt nume tibetan) era mai vechi decât cel englezesc, Muntele Qomolangma fiind marcat pe o hartă chinezească veche de peste 280 de ani.

Măsurări

În 1856, Andrew Waugh a anunţat că Everest (pe atunci denumit vârful XV) are Шаблон:Dim înălţime, după câţiva ani de calcule pe baza observaţiilor efectuate de către Marele Studiu Trigonometric.

Mai recent, s-a arătat că muntele are Шаблон:Dim înălţime, deşi există variaţii ale măsurătorilor. La 9 octombrie 2005, după câteva luni de măsurători şi calcule, Biroul de Stat pentru Geodezie şi Cartografie din China a anunţat oficial că înălţimea Muntelui Everest este de Шаблон:Dim±Шаблон:Dim. Această instituţie a afirmat că este cea mai precisă măsurătoare efectuată. Această înălţime este înălţimea celui mai înalt punct de piatră şi nu a gheţii şi zăpezii care-l acoperă. Echipa chineză a măsurat şi o adâncime a stratului de gheaţă şi zăpadă de Шаблон:Dim, ceea ce corespunde unei altitudini totale de Шаблон:Dim. Grosimea zăpezii şi a gheţii variază în timp, fiind imposibil de determinat o înălţime absolută a acestui strat.

Altitudinea de Шаблон:Dim a fost determinată prima oară de un studiu indian din 1955, efectuat aproape de munte, folosind teodolite. Rezultatul a fost confirmat de o măsurătoare chinezească din 1975. În ambele cazuri, a fost măsurată înălţimea totală, cu tot cu stratul de zăpadă de pe vârf. În mai 1999, o expediţie americană, condusă de Bradford Washburn, a plasat un dispozitiv GPS pe cel mai înalt punct stâncos. Rezultatul dat de aparat a fost o altitudine de Шаблон:Dim, la o grosime a gheţii de încă Шаблон:Dim. Deşi nu a fost recunoscută oficial de Nepal, această cifră este des folosită. Incertitudinea dată de forma Pământului pune sub semnul întrebării măsurătorile efectuate în 1999 şi 2005.

O hartă fotogrammetrică (la scara de 1:50,000) a regiunii Khumbu, inclusiv partea sudică a Muntelui Everest, a fost alcătuită de Erwin Schneider în cadrul Expediţiei Internaţionale în Himalaya din 1955, care a încercat cucerirea vârfului Lhotse. O hartă topografică şi mai detaliată a zonei Everestului a fost realizată la sfârşitul anilor 1980 sub îndrumarea lui Bradford Washburn, folosind fotografii din aer.

Se consideră că tectonica plăcilor din zonă are ca efect creşterea în înălţime a vârfului şi migrarea sa către nord-est. Două relatări sugerează că vitezele de schimbare sunt de Шаблон:Dim creştere în înălţime şi Шаблон:Dim migrare către nord-est, dar o altă sursă dă o mişcare laterală mai puternică (Шаблон:Dim), şi s-a sugerat şi că s-ar micşora.

Se consideră că regiunea Muntelui Everest, şi a munţilor Himalaya în general, suferă o topire a gheţii din cauza încălzirii globale.

Comparaţii

Everest este muntele al cărui vârf se află la cea mai mare distanţă de nivelul mării. Câţiva alţi munţi sunt uneori numiţi „cel mai înalt munte din lume” pe diferite criterii. Mauna Kea din Hawaii este cel mai înalt munte măsurat de la baza sa; se ridică la peste Шаблон:Dim măsurat de la baza sa de pe fundul oceanului, având însă doar Шаблон:Dim peste nivelul mării.

În funcţie de acelaşi criteriu, înălţimea de la bază la vârf, Vârful McKinley, din Alaska, este şi el mai înalt ca Everest. Deşi are deasupra nivelului mării la doar Шаблон:Dim, McKinley se înalţă dintr-o câmpie aflată la Шаблон:Dim, având o înălţime de la bază la vârf de Шаблон:Dim; o cifră des utilizată este cea de Шаблон:Dim. Prin comparaţie, înălţimea bazei Muntelui Everest se situează de la Шаблон:Dim pe partea sudică până la Шаблон:Dim înspre Podişul Tibet, rezultând o înălţime de la bază la vârf de Шаблон:Dim.

Vârful Chimborazo din Ecuador este cu Шаблон:Dim mai departe de centrul Pământului (Шаблон:Dim) decât Everest (Шаблон:Dim), deoarece Pământul este mai bombat la Ecuator. Totuşi, Chimborazo are o înălţime de doar Шаблон:Dim peste nivelul mării, şi după acest criteriu nu este nici măcar cel mai înalt vârf din Anzi.

Trasee spre vârf

]] Everest are două trasee principale, creasta de sud-est dinspre Nepal şi cea de nord-est dinspre Tibet, precum şi alte trasee mai rar utilizate. Dintre cele două rute principale, cea de sud-est este mai uşoară şi mai des utilizată. Acesta a fost şi traseul folosit de Edmund Hillary şi Tenzing Norgay în 1953 şi prima recunoscută dintre cee cincisprezece care duc spre vârf. Acesta a fost, însă, un traseu ales mai mult din raţiuni politice decât pragmatice întrucât graniţele Chinei erau închise pentru occidentali în anii 1950 după ce China Comunistă a preluat controlul asupra Tibetului de la Republica China.

Cee mai multe tentative de escaladare au loc în luna mai, înainte de anotimpul musonic de vară. Odată cu apropierea anotimpului musonic, o schimbare în curentul jet îl împinge înspre nord, reducând vitezele medii ale vântului în zonele superioare ale muntelui. Se fac încercări uneori şi după musoni, în septembrie şi octombrie, când curentul jet este din nou împins temporar spre nord, dar atunci zăpada depusă de musoni şi vremea mai instabilă fac escaladările mai dificile.

Creasta sud-estică

Ascensiunea pe creasta sud-estică începe cu drumul până la Tabăra de Bază aflată la Шаблон:Dim altitudine la sud de Everest, în Nepal. Expediţiile de regulă încep cu o călătorie cu avionul de la Kathmandu până la Lukla (Шаблон:Dim altitudine) şi de acolo prin Namche Bazaar. Alpiniştii urcă apoi spre Tabăra de Bază, drum ce durează de regulă între şase şi opt zile, permiţându-le aclimatizarea la altitudinile mari pentru a preveni răul de altitudine. Echipamentul şi proviziile sunt transportate cu iaci, dzopkyos (iaci hibrizi) şi hamali până la tabăra de bază de pe gheţarul Khumbu. Când Hillary şi Tenzing au escaladat Everest în 1953, ei au pornit din Valea Kathmandu, întrucât nu existau la acea vreme drumuri mai spre est.

Alpiniştii petrec apoi câteva săptămâni în tabăra de bază, obişnuindu-se cu altitudinea. În acest timp, şerpaşii, împreună cu unii membri ai expediţiei, instalează scări şi frânghii în căderea de gheaţă Khumbu. Seracurile, crevasele şi blocurile de gheaţă instabile fac din această zonă una dintre cele mai periculoase sectoare ale traseului. Mulţi alpinişti şi şerpaşi au murit acolo. Pentru a reduce riscul, alpiniştii îşi încep ascensiunea cu mult înaintea răsăritului soarelui, când temperaturile de îngheţ lipesc blocurile de gheaţă între ele. Deasupra căderii de gheaţă se află Tabăra I la Шаблон:Dim altitudine.

De la Tabăra I, alpiniştii avansează spre Valea de Vest (în Шаблон:En) până la baza crestei Lhotse, unde se stabileşte Tabăra II sau Tabăra de Bază Avansată la Шаблон:Dim. Valea de Vest este o vale glaciară relativ plată şi care urcă uşor, marcată în partea centrală de crevase laterale uriaşe, care împiedică accesul direct la zonele mai înalte. Alpiniştii sunt obligaţi să traverseze mai departe pe partea dreaptă pe lângă baza muntelui Nuptse până la o trecere îngustă numită „colţul Nuptse”. Valea de Vest se mai numeşte şi „Valea Liniştii”, topografia zonei protejând-o de vânt. Altitudinea ridicată combinată cu o zi senină, fără vânt pot face traversarea Valea de Vest dificilă pentru alpinişti din cauza căldurii.

De la Tabăra Avansată, alpiniştii urcă pe creasta Lhotse pe frânghii fixe până la Tabăra III, aflată pe o terasă îngustă la Шаблон:Dim. De acolo, mai sunt 500 de metri până la Tabăra IV pe Pasul de Sud la Шаблон:Dim. De la Tabăra III la Tabăra IV, alpiniştii au două probleme în plus: Pintenul Geneva şi Banda Galbenă. Pintenul Geneva este o porţiune de stâncă neagră botezată în 1952 de o expediţie elveţiană. Frânghiile fixe îi ajută pe alpinişti să traverseze rapid această bandă de stâncă acoperită cu zăpadă. Banda Galbenă este o secţiune de marmură, filit, şi semişist, a cărei traversare necesită aproximativ 100 de metri de frânghie.

Pe Pasul de Sud, alpiniştii intră în „zona morţii”. Ei au, de regulă, doar două sau trei zile timp de petrecut la această altitudine pentru a face încercări de a ajunge în vârf. Vremea senină şi vânturile slabe sunt factori esenţiali pentru decizia de a face o tentativă de cucerire a vârfului. Dacă vremea nu este favorabilă în aceste câteva zile, alpiniştii trebuie să coboare, de multe ori până înapoi la Tabăra de Bază.

De la Tabăra IV, alpiniştii încep să urce spre vârf pe la miezul nopţii, cu speranţa de a ajunge la vârf (la încă Шаблон:Dim altitudine mai sus) în Шаблон:Dim. Întâi se ajunge la „Balcon” la Шаблон:Dim, o mică platformă unde se pot odihni privind spre vârfurile dinspre sud şi est la lumina soarelui care răsare. Continuând urcarea pe creastă, urmează o serie de trepte de piatră care de regulă forţează alpiniştii să meargă spre est prin zăpadă până la brâu, într-o zonă cu mare pericol de avalanşă. La Шаблон:Dim, un mic dom de gheaţă şi zăpadă marchează Vârful de Sud.

De la Vârful de Sud, alpiniştii urmează creasta îngustă de sud-est de-a lungul a ceea ce este cunoscut sub numele de „trecerea streşinei”. Aceasta este cea mai periculoasă secţiune a ascensiunii, un singur pas greşit putând să aibă ca rezultat o cădere de Шаблон:Dim pe versantul sudic sau de Шаблон:Dim pe versantul Kangshung. La capătul acestei treceri se află un perete de stâncă de Шаблон:Dim, denumit „Treapta Hillary” la Шаблон:Dim.

Hillary şi Tenzing au fost primii care au escaladat acest perete şi au făcut acest lucru cu un echipament primitiv de căţărare pe gheaţă, fără frânghii fixe. Astăzi, alpiniştii urcă treapta cu frânghii fixe instalate dinainte de şerpaşi. Odată trecuţi de acest perete, urmează o urcare relativ uşoară spre vârf pe pante de zăpadă cu înclinaţii moderate. Întrucât din ce în ce mai mulţi oameni urcă pe munte în ultimii ani, Treapta a devenit adesea un loc aglomerat, alpiniştii trebuind să aştepte perioade semnificative de timp să le vină rândul la frânghii, ducând la probleme în urcarea şi coborârea eficientă pe munte. După Treapta Hillary, alpiniştii trebuie să traverseze o secţiune pietroasă cu o multitudine de frânghii fixe, secţiune ce poate fi dificilă pe vreme rea. Alpiniştii stau de obicei mai puţin de o jumătate de oră pe „acoperişul lumii” deoarece trebuie să coboare la Tabăra IV înainte de a se întuneca, vremea se poate înrăutăţi după amiaza, sau se golesc rezervoarele cu oxigen.

Creasta nord-estică

Traseul de pe creasta de nord-est începe din partea de nord a Everestului, în Tibet. Expediţiile merg către gheţarul Rongbuk, unde se instalează Tabăra de Bază la Шаблон:Dim pe o câmpie de pietriş aflată chiar sub gheţar. Pentru a ajunge la Tabăra II, alpiniştii urcă pe morena mijlocie din partea de est a gheţarului Rongbuk până la baza lui Changtse la o altitudine de Шаблон:Dim. Tabăra III (Tabăra de Bază Avansată) se află sub Pasul de Nord la Шаблон:Dim altitudine. Pentru a ajunge la Tabăra IV pe pasul nordic, alpiniştii urcă pe gheţar până la baza crestei de unde se folosesc de frânghiile fixe pentru a ajunge la Pasul Nordic la Шаблон:Dim. De la Pasul Nordic, urmează o urcare peste creasta nordică până la Tabăra V la aproximativ Шаблон:Dim. Traseul traversează versantul nordic într-o urcare în diagonală spre baza Bandei Galbene, ajungând la Tabăra VI la Шаблон:Dim. De la Tabăra VI, alpiniştii fac ultima tentativă de sosire la vârf. Traversarea de la baza primei trepte este dificilă: de la Шаблон:Dim la Шаблон:Dim, la Treapta a Doua: Шаблон:Dim. A doua treaptă include un suport pentru urcare numit „scara chinezească”, o scară de metal instalată semipermanent în 1975 de un grup de alpinişti chinezi. De atunci, ea se află acolo aproape tot timpul, fiind utilizată de practic toţi alpiniştii de pe traseu. După ce se trece de a doua treaptă urmează urcarea celei de-a treia trepte, Шаблон:Dim. După escaladarea acestor pereţi, piramida din vârf este escaladată şi ea pe o pantă de zăpadă de 50 de grade, până la ultima creastă, pe care se ajunge pe vârf.

Ascensiuni

Primele expediţii

În 1885, Clinton Thomas Dent, preşedintele Clubului Alpin din Regatul Unit, a sugerat, în cartea sa Above the Snow Line că ar fi posibilă cucerirea Muntelui Everest.

Traseele nordice spre munte au fost descoperite de George Mallory în prima sa expediţie din 1921. Aceasta a fost o expediţie de explorare neechipată pentru o tentativă serioasă de escaladare a muntelui. Condusă de Mallory, (care a devenit astfel primul european care a pus piciorul pe pantele Everestului) ei au urcat pe Pasul de Nord până la Шаблон:Dim. De acolo, Mallory a văzut un posibil traseu spre vârf, dar grupul era nepregătit pentru dificultăţile pe care le implica continuarea ascensiuni şi au decis să se întoarcă.

Britanicii s-au întors în 1922. George Finch ("Celălalt George") a folosit pentru prima oară tuburi de oxigen. El a urcat cu o viteză remarcabilă — Шаблон:Dim. Mallory şi colonelul Felix Norton au făcut şi ei o a doua tentativă ratată. Mallory a fost criticat pentru că a condus un grup pe un traseu de coborâre pe Pasul Nordic, grup ce a fost prins de o avalanşă. Mallory s-a salvat din avalanşă, dar şase cărăuşi localnici au murit.

Următoarea expediţie a avut loc în 1924. Tentativa iniţială a lui Mallory şi Bruce a fost abandonată când vremea nefavorabilă a împiedicat înfiinţarea Taberei VI. Următoarea tentativă a fost cea a lui Norton şi Somervell care au urcat fără oxigen pe o vreme ideală, traversând versantul nordic spre Culoarul cel Mare. Norton a ajuns până la Шаблон:Dim, deşi a urcat numai Шаблон:Dim în ultima oră. Mallory a strâns ultimele resurse de oxigen pentru un efort final, alegându-l pe tânărul Andrew Irvine ca partener.

La 8 iunie 1924, George Mallory şi Andrew Irvine au făcut o nouă tentativă de cucerire a vârfului pe ruta Pasul Nordic – creasta de nord – creasta de nord-est, tentativă din care nu s-au mai întors. Pioletul său (un fel de mic târnăcop folosit de alpinişti pentru a se căţăra pe gheaţă) a fost descoperit la 8500 de metri - de un alt grup de alpinişti - nouă ani mai târziu. La 1 mai 1999, o expediţie special constituită a găsit cadavrul lui Mallory pe versantul nordic într-un bazin de zăpadă sub şi la vest de poziţia obişnuită a Taberei VI. În comunitatea montaniştilor au apărut controverse relativ la întrebarea dacă vreunul din ei ajunsese la vârf cu 29 de ani înainte de ascensiunea confirmată a lui Sir Edmund Hillary şi Tenzing Norgay în 1953. Consensul general între alpinişti este însă că cei doi nu au ajuns niciodată pe vârf.Шаблон:Nc

În 1933, Lady Houston, o milionară britanică, fostă dansatoare de cabaret, a finanţat Zborul Houston peste Everest din 1933, în care un avion Westland Wallace condus de marchizul de Clydesdale a zburat peste vârful Everest într-o încercare de a plasa acolo un steag al Regatului Unit.

La primele încercări, cum au fost cele ale lui Bruce din anii 1920s şi cele două tentative eşuate ale lui Hugh Ruttledge din 1933 şi 1936, s-a încercat ascensiunea pe munte dinspre Tibet, pe versantul nordic. Accesul dinspre nord a fost închis însă pentru expediţiile occidentale în 1950, după ce China a preluat controlul asupra Tibetului. În 1950, Bill Tilman şi un grup restrâns, în care se aflau şi Charles Houston, Oscar Houston şi Betsy Cowles au efectuat o expediţie de explorare a Everestului prin Nepal pe traseul dinspre sud care a devenit astăzi cel mau utilizat.

În primăvara lui 1952, o expediţie elveţiană, condusă de Edouard Wyss-Dunant a primit permisiunea de a încerca să cucerească Everestul dinspre Nepal. Expediţia a stabilit un traseu prin căderea de gheaţă Khumbu şi a urcat până la Pasul Sudic la o altitudine de Шаблон:Dim. Ulterior, Raymond Lambert şi şerpaşul Tenzing Norgay au reuşit să ajungă la o altitudine de Шаблон:Dim pe creasta sud-estică, stabilind un nou record de altitudine. Experienţa acumulată cu această ocazie de Tenzing i-a fost de folos când a făcut parte din expediţia britanică din 1953.

Prima ascensiune reuşită a lui Tenzing şi Hillary

În 1953, o a noua expediţie britanică, condusă de John Hunt, s-a întors în Nepal. Hunt a ales două perechi de alpinişti pentru a încerca să ajungă pe vârf. Prima pereche (Tom Bourdillon şi Charles Evans) s-a apropiat la Шаблон:Dim de vârf la 26 mai 1953, dar s-a întors din cauza extenuării. După cum era planificat, traseele găsite de aceştia şi resursele de oxigen au fost de mare ajutor următoarei perechi. După două zile, expediţia a efectuat a doua şi ultima încercare de a ajunge pe vârf cu a doua pereche de alpinişti, neozeelandezul Edmund Hillary şi Tenzing Norgay din Nepal. Ei au ajuns pe vârf la 11:30 a.m. ora locală în ziua de 29 mai 1953 urcând pe Pasul Sudic. Atunci, ambii au afirmat că reuşita a fost rezultatului unei munci de echipă a întregii expediţii, dar Tenzing a dezvăluit după câţiva ani că Hillary a fost cel care a pus primul care a ajuns pe vârf. Ei s-au oprit pe vârf să facă fotografii şi au îngropat în zăpadă câteva dulciuri şi o cruce mică înainte de a coborî.

Vestea succesului expediţiei a ajuns la Londra în dimineaţa încoronării reginei Elisabeta a II-a. Întorşi la Kathmandu după câteva zile, Hunt (britanic) şi Hillary (supus al Elisabetei, care este şi regina Noii Zeelande) au aflat că fuseseră înnobilaţi cu Ordinul Imperiului Britanic. Tenzing (supus al Regelui Nepalului) a primit din partea Regatului Unit Medalia George. Hunt a fost făcut mai târziu life peer, iar Hillary a devenit membri fondator al Ordinului Noii Zeelande.

Primele ascensiuni fără tuburi de oxigen

La 8 mai 1978, Reinhold Messner (Italia) şi Peter Habeler (Austria) au realizat prima ascensiune fără tuburi de oxigen, pe traseul de pe creasta de sud-est. La 20 august 1980, Messner a devenit primul care a ajuns singur pe vârf, fără tuburi de oxigen sau susţinere, pe traseul nord-vestic, mai dificil, pe Pasul Nordic şi pe Marele Culoar. A urcat trei zile complet singur de la tabăra de bază aflată la Шаблон:Dim altitudine.

Dezastrul din 1996

În sezonul 1996, cincisprezece oameni au murit încercând să coboare de pe vârf, cel mai mare număr de victime într-un singur an din istoria Everestului. Opt dintre ei au murit doar pe 11 mai. Dezastrul a fost puternic mediatizat şi a ridicat semne de întrebare privind comercializarea ascensiunilor pe Everest.

Ziaristul Jon Krakauer, pentru revista Outside magazine, a făcut parte dintr-unul din grupurile afectate, publicând ulterior bestsellerul Into Thin Air în care şi-a relatat experienţa. Anatoli Bukreev, un ghid care s-a simţit atacat de cartea lui Krakauer, a scris o carte-răspuns intitulată The Climb. Disputa a declanşat o dezbatere amplă în sânul comunităţii alpiniştilor. În mai 2004, fizicianul Kent Moore şi medicul chirurg John L. Semple, ambii cercetători la Universitatea Toronto, au declarat revistei New Scientist că o analiză a condiţiilor meteo din data de 11 mai a sugerat că un fenomen meteorologic neobişnuit a făcut ca nivelul de oxigen din aer sa scadă brusc cu aproximativ 14%.

Impactul furtunii asupra alpiniştilor de pe cealaltă parte a muntelui, creasta de nord, loc în care au murit, de asemenea, câţiva alpinişti, a fost detaliat într-o relatare a filmografului şi scriitorului britanic Matt Dickinson în cartea sa The Other Side of Everest.

Elicopterul din 2005

La 14 mai 2005, pilotul Didier Delsalle din Franţa a aterizat cu un elicopter Eurocopter AS 350 B3 pe vârful Everest (fără martori) şi a decolat după aproximativ patru minute. (Rotoarele au fost păstrate în funcţiune, evitând riscul de a se baza doar pe zăpadă pentru susţinerea elicopterului.) Astfel, el a stabilit recordul mondial pentru aterizarea şi decolarea de la cea mai mare altitudine.

Delsalle realizase, cu două zile în urmă, o decolare de pe Pasul Sudic; unele articole din presă au sugerat că relatarea aterizării pe vârf a fost o înţelegere greşită a relatării unei aterizări pe Pasul Sudic.

2006 - Controversa David Sharp

Alpinistul fără picioare Mark Inglis a dezvăluit, într-un interviu acordat presei la 23 mai 2006, că grupul său, şi multe altele, trecuseră, la 15 mai, pe lângă un alpinist în pericol, David Sharp, care se adăpostea sub o stâncă suspendată la Шаблон:Dim sub vârf, şi nu au încercat să-l salveze. Dezvăluirea a declanşat dezbateri ample pe tema eticii alpine, în special la felul cum este ea aplicată pe Everest. Alpiniştii care l-au lăsat au spus că eforturile de salvare ar fi fost inutile şi ar fi cauzat şi alte morţi din cauza numărului de oameni necesari pentru a-l scoate.

Mare parte din această controversă a fost tratată de Discovery Channel în programul TV '. Documentarul prezintă o hotărâre crucială ce a afectat soarta lui Sharp: un alpinist care se întorcea (Max Chaya) transmite prin radio managerului din tabăra de bază (Russell Brice) că a găsit un alpinist în pericol. Nu-l putea identifica pe Sharp, care alesese să urce singur, fără suport, deci nu s-a prezentat celorlalţi alpinişti. Managerul din tabăra de bază a presupus că Sharp făcea parte dintr-un grup care l-a abandonat şi l-a informat pe Chaya că nu are nicio şansă să-l ajute pe Sharp (la peste 8000 de metri altitudine, puţini oameni au suficientă forţă să ajute un om semiconştient, iar Max Chaya era doar un alpinist amator). Întrucât starea lui Sharp a continuat să se deterioreze toată ziua şi alţi alpinişti au trecut pe lângă el, şansele sale de salvare au scăzut: picioarele i-au degerat, nemaiputând să meargă; următorii alpinişti care coboară au şi mai puţin oxigen şi mai puţină putere de a da ajutor; nu mai este timp să se întoarcă şerpaşi care să-l ajute. Cel mai important, decizia lui Sharp de a renunţa la orice suport l-a lăsat fără ajutor pe care ar fi putut conta.

În timp ce subiectul era discutat, la 26 mai, alpinistul australian Lincoln Hall a fost găsit în viaţă, după ce fusese declarat mort cu o zi înainte. A fost găsit de un grup de patru alpinişti (Dan Mazur, Andrew Brash, Myles Osborne şi Jangbu Sherpa) care, renunţând la tentativa de cucerire a vârfului, au rămas cu Hall şi au coborât cu el şi cu un grup de 11 şerpaşi trimişi să-l aducă jos. Hall şi-a revenit ulterior. De atunci, s-au înregistrat şi alte acţiuni similare, inclusiv la 21 mai 2007, când alpinista canadiană Meagan McGrath a declanşat operaţiunea reuşită de salvare a nepalezului Usha Bista.

2008 - Flacăra olimpică

Guvernul Chinei a asfaltat un drum de Шаблон:Dim din Ţinutul Tingri până la Tabăra de Bază chineză pentru a face faţă numărului crescând de alpinişti de pe partea nordică a muntelui. Acesta este cel mai înalt drum asfaltat din lume. Construcţia a început la 18 iunie 2007 cu un cost de 150 milioane yuani (Шаблон:Dim). Flacăra olimpică din 2008 a trecut peste Everest, urcând pe Pasul Sudic şi coborând pe Pasul de Nord, în drum spre Jocurile Olimpice de vară din 2008 de la Beijing. Un turn de comunicaţii China Telecom aflat lângă Tabăra de Bază furnizează comunicaţii până pe vârful muntelui.

Diverse recorduri

Conform guvernului nepalez, cea mai tânără persoană care a ajuns pe Everest este o şerpaşă de 15 ani, iar cel mai tânăr străin este californianca de 18 ani Samantha Larson în 2007.

Cea mai rapidă ascensiune pe creasta de nord a fost realizată în 2007 de alpinistul austriac Christian Stangl, care a avut nevoie de 16 ore şi 42 de minute pentru a parcurge cei Шаблон:Dim de la Tabăra III până la vârf, depăşind recordul de 17 ore al italianului Hans Kammerlander, record stabilit în 1996. Ambii au urcat singuri, fără tuburi de oxigen. Cea mai rapidă ascensiune cu tuburi de oxigen pe creasta de sud a fost a şerpaşului nepalez Pemba Dorjie în 2004, în 8 ore şi 10 minute pentru traseul de Шаблон:Dim. Cea mai rapidă ascensiune fără tuburi de oxigen pe creasta de sud-est a fost realizată de francezul Marc Batard în 22 ore şi 30 de minute în 1988.

Cel mai în vârstă alpinist care a ajuns pe Everest este Min Bahadur Sherchan, care a ajuns pe vârf la 25 mai 2008 la vârsta de 76 de ani.

La 17 mai 1995, Constantin Lăcătuşu a devenit primul român care a cucerit vârful Everest.

Până la sfârşitul anului 2001, 1491 alpinişti urcaseră pe Everest (560 dintre aceştia între 1998 şi 2001). De-a lungul timpului 175 de oameni au murit pe Everest.

Zona morţii

Condiţiile care clasifică o zonă drept „zona morţii” se aplică Everestului (altitudini de peste Шаблон:Dim). În plus, Everestul este o zonă a morţii în care este deosebit de dificilă supravieţuirea. Temperaturile pot atinge niveluri foarte scăzute, având ca rezultat degerături ale oricărei părţi a corpului expuse la aer. Deoarece temperaturile sunt atât de mici, zăpada este îngheţată în anumite zone şi alunecarea şi căderea în prăpastii constituie un pericol mortal suplimentar. Vânturile puternice de la aceste altitudini pe Everest sunt şi ele o ameninţare. Presiunea atmosferică pe vârful Everest este aproximativ o treime din cea de la nivelul mării, ceea ce înseamnă că în aer este doar o treime din oxigenul disponibil la nivelul mării.

În mai 2007, Caudwell Xtreme Everest a efectuat un studiu al nivelului oxigenului în sângele uman la altitudini extreme. Peste 200 de voluntari au urcat la Tabăra de Bază Everest unde li s-au efectuat diverse analize pentru a examina nivelul de oxigen din sânge. O echipă a efectuat analize şi pe drumul spre vârf.

Chiar şi la Tabăra de Bază, nivelul scăzut al oxigenului disponibil are un efect direct asupra saturaţiei cu oxigen a sângelui. La nivelul mării, acesta este de regulă între 98% şi 99%, dar în Tabăra de Bază acesta a scăzut la 85-87%. Probele de sânge recoltate în vârf au indicat niveluri foarte scăzute de oxigen. Lipsa de oxigen, extenuarea, frigul extrem şi pericolele ascensiunii contribuie toate la gradul de periculozitate al muntelui.

Oamenii care mor în timpul ascensiunii sunt de obicei lăsaţi în urmă. Aproximativ 150 de cadavre nu au fost recuperate. De multe ori, cadavrele sunt vizibile de pe traseele obişnuite de ascensiune.

Există şi un fenomen periculos, însă, care nu pune în pericol viaţa oamenilor pe Everest — trăsnetul. Trăsnetele nu lovesc pe Everest. Sistemele NASA de detecţie a trăsnetelor înregistrează numeroase trăsnete în Podişul Tibet, dar nu şi în Munţii Himalaya, de la Шаблон:Dim altitudine în sus.

Utilizarea tuburilor de oxigen

Majoritatea expediţiilor folosesc tuburi şi măşti de oxigen la altitudini de peste Шаблон:Dim. Everest poate fi escaladat şi fără oxigen suplimentar dar cu riscuri mai mari. Oamenii nu mai gândesc clar dacă nu au oxigen suficient, şi combinaţia de condiţii meteo dificile, temperaturi scăzute şi pante abrupte necesită capacitatea de a lua decizii corecte rapid.

Utilizarea tuburilor de oxigen în încercările de a urca pe Everest a fost controversată. George Mallory a spus despre utilizarea lor că este nesportivă, dar până la urmă a concluzionat că este imposibil de ajuns pe vârf fără tuburi de oxigen şi, în consecinţă, le-a folosit el însuşi. Când Tenzing şi Hillary au ajuns pentru prima oară pe vârf în 1953, au folosit măşti de oxigen. În următorii douăzeci şi cinci de ani, tuburile de oxigen deveniseră echipament standard la orice tentativă.

Reinhold Messner a fost primul care a încălcat tradiţia tuburilor de oxigen şi, în 1978, împreună cu Peter Habeler, a realizat prima ascensiune reuşită fără ele. Deşi a fost criticat, sugerându-se că ar fi folosit mini-sticle cu oxigen — ceea ce Messner a negat — Messner a urcat apoi pe vârf singur, fără oxigen suplimentar şi fără cărăuşi sau partener, pe traseul nord-vestic, mai dificil, în 1980.

Controversa privind tuburile de oxigen s-a intensificat după dezastrul din 1996. Prin cartea lui, Into Thin Air (1997), Jon Krakauer a criticat utilizarea tuburilor de oxigen. Krakauer a scris că utilizarea tuburilor de oxigen permite unor alpinişti, altfel nepregătiţi, să încerce cucerirea vârfului, conducând la situaţii periculoase şi morţi. Dezastrul din 11 mai 1996 a fost parţial cauzat de numărul foarte mare de alpinişti (34 în acea zi) care încercau să urce, cauzând aglomeraţie la Treapta Hillary şi întârziind pe ceilalţi, dintre care majoritatea au ajuns la vârf după ora 2 p.m., oră la care de obicei cei care nu au ajuns pe vârf se întorc în tabără. El a propus interzicerea utilizării tuburilor de oxigen în afara cazurilor de urgenţă, argumentând că aceasta ar duce şi la scăderea poluării Everestului — multe sticle goale s-au adunat pe pantele sale — şi ar ţine alpiniştii nepregătiţi departe de munte.

Dezastrul din 1996 a pus în discuţie şi chestiunea rolului ghidului în utilizarea măştilor de oxigen. Decizia ghidului Anatoli Bukreev de a nu folosi tuburi de oxigen a fost aspru criticată de Jon Krakauer. Susţinătorii lui Bukreev (printre care G. Weston DeWalt, coautor al cărţii The Climb) au afirmat că utilizarea tuburilor de oxigen dă un fals sentiment de siguranţă. Krakauer şi susţinătorii săi arată că, nefolosind tuburi de oxigen, Bukreev nu a putut să-şi ajute în mod direct clientul la coborâre. Ei susţin că Bukreev a spus că coboară cu clientul său, Martin Adams, dar chiar înainte de piscul de sud, Bukreev a concluzionat că Adams se descurca bine cu coborârea şi a mărit viteza de coborâre, lăsându-l pe Adams în urmă. Adams spune în The Climb: „Pentru mine, era un lucru normal, Anatoli mergea în faţă, iar pe mine nu mă deranja asta.”

Infracţionalitate

Unii alpinişti au raportat furturi din provizii, furturi care le pun vieţile în pericol. Vitor Negrete, primul brazilian care a urcat pe Everest fără oxigen, şi care făcea parte din grupul lui David Sharp, a murit în timpul unei ascensiuni, şi furturile din tabăra sa de la mare altitudine au contribuit la aceasta.

În plus faţă de furturi, cartea lui Michael Kodas High Crimes, lansată în 2008 descrie lipsa de etică a unor şerpaşi şi călăuze, prostituţie şi jocuri de noroc la Tabăra de Bază din Tibet, fraude la vânzarea tuburilor de oxigen, şi alpinişti care adună donaţii sub pretenţia că adună gunoaie de pe munte.

Flora şi fauna

La altitudini înalte, există puţine forme de viaţă care se pot adapta la condiţiile climatice extreme. Euophrys omnisuperstes, un păianjen minuscul, a fost descoperit până la altitudini de Шаблон:Dim. Aceste fiinţe trăiesc în crevase, hrănindu-se cu insecte îngheţate aduse de vânt. Este posibil să existe forme de viaţă microscopice la altitudini şi mai mari.

Păsări, cum ar fi gâsca cu capul vărgat, au fost găsite zburând la altitudini mari în zona muntelui, iar altele, cum ar fi corbul au fost văzute chiar pe Pasul Sudic (Шаблон:Dim), hrănindu-se cu resturi de mâncare sau chiar cu cadavre, rămase în urma expediţiilor.

Geologia

Шаблон:Expert Geologii au împărţit rocile ce compun Everestul în trei unităţi, numite "formaţiuni". Fiecare din aceste formaţiuni sunt despărţite una de alta de falii, de-a lungul cărora au fost presate una de cealaltă. De la vârful Everest până la bază, aceste roci reprezintă Formaţiunea Qomolangma, Formaţiunea Pasul Nordic, şi Formaţiunea Rongbuk.

De la vârf până la începutul Bandei Galbene, la aproximativ Шаблон:Dim peste nivelul mării, vârful Everestului constă din Formaţiunea Qomolangma, denumită şi Formaţiunea Everest sau Formaţiunea Jolmo Lungama. Ea constă din calcar paralel laminat şi sedimentat, alb sau cenuşiu-deschis, cu straturi de dolomit recristalizat, şi cu lame argiloase şi din silt. Gansser a raportat găsirea de fragmente vizivile de crinoide în aceste calcare. Analizele petrografice ale probelor din acest calcar ordovician din apropierea vârfului au arătat că acestea sunt compuse din pastile de carbonaţi şi resturi fin fragmentate de trilobiţi, crinoide, şi ostracode. Alte probe fuseseră atât de puternic dezmembrate şi recristalizate încât nu au putut fi determinate componentele lor iniţiale. Formaţiunea Qomolangma este divizată de câteva falii cu unghi mare care se termină la falia de unghi scăzut, Falia Qomolangma. Această falie o separă de Banda Galbenă de dedesubt. Ultimii cinci metri din partea inferioară a Formaţiunii Qomolangma, chiar de deasupra faliei, sunt puternic deformaţi.

Grosul Everestului, între 7000 şi Шаблон:Dim, constă din Formaţiunea Pasul Nordic, a cărei parte superioară o formează Banda Galbenă, între Шаблон:Dim. Banda galbenă constă din straturi intercalate de marmură, de o culoare brună-gălbuie, precum şi din filit şi semişist. Analiza petrografică a marmurei colectate de la aproximativ Шаблон:Dim a arătat că ea constă, în proporţie de 5%, din urme de schelete de crinoide recristalizate. Cei cinci metri ai Benzii Galbene aflaţi lângă Falia Qomolangma sunt puternic deformaţi. Un strat de Шаблон:Dim grosime de breccia o separă de Formaţiunea Qomolangma.

Restul Formaţiunii Pasul Nordic, expusă între 7000 şi Шаблон:Dim pe Everest, constă din straturi de şist, filit şi marmură. Între 7600 şi Шаблон:Dim, Formaţiunea Pasul Nordic constă din filit biotit-cuarţ şi filit clorit-biotit intercalate cu cantităţi minor de şist biotit-sericit-cuarţ. Între Шаблон:Dim, partea inferioară a Formaţiunii Pasul Nordic constă din şist cuarţ-biotit intercalat cu şist epidot-cuarţ, şist biotit-calcit-cuarţ, şi straturi subţiri de marmură cuarţoasă. Aceste roci metamorfice par a fi rezultate din metamorfismul unor flişuri marine compuse sau sedimentate, lut, gresie argiloasă, gresie calcaroasă, grauwacke, şi gresie nisipoasă. Baza Formaţiunii Pasul Nordic este o falie numită “Falia Lhotse”.

Sub Шаблон:Dim, Formaţiunea Rongbuk formează baza Everestului. Ea constă din şist silminit-K-feldspat şi gneiss cu numeroase silluri şi dike-uri de leucogranit cu grosimi de la un cm la Шаблон:Dim.

Sfaturi și Sugestii

Nepal Planet Treks
Nepal Planet Treks 4 september 2017
0
merupakan gunung tertinggi di dunia dengan ketinggian setinggi 8850 meter. Gunung Everest terletak di banjaran gunung Himalaya. Everest adalah gunung tertinggi di bumi (diukur dari paras laut). Rabung kemuncak gunung menandakan sempadan antara Nepal dan Tibet. Di Nepali gunung tersebut dikenali sebagai Sagarmatha (Sanskrit untuk "dahi langit") dan di Tibetan Chomolangma atau Qomolangma ("ibu alam"), yang diambil dari nama Cina 珠穆朗玛峰 (pinyin: Zhūmùlǎngmǎ Fēng). Walaupun ia dinamakan Everest oleh Sir Andrew Waugh, jeneral peninjau British di India, sebagai penghormatan kepada yang sebelumnya Sir George Everest, sebutan popular Everest (Ev-er-est) berbeza dangan sebutan Sir George mengenai nama akhirnya (Eve-rest). Radhanath Sikdar, juru ukur dan pakar matematik dari Bengal, merupakan orang yang pertama mengenal pasti Everest sebagai kemuncak tertinggi melalui kiraan trigonometri, pada 1852. Sesetengah rakyat India percaya bahawa puncak tersebut sepatutnya dinamakan menurut Sikdar, bukannya Everest. Gunung ini dianggarkan 8,850 m (29,035 kaki; hampir 5.5 batu) tinggi, walaupun terdapat variasi daripada segi ukuran (kerajaan Nepal tidak mengesahkan ukuran ini secara rasmi, ketinggian Everest masih dianggap 8,848 m). Ia pertama kali diukur pada tahun 1856 sebagai mempunyai ketinggian 29,000 kaki, tetapi diisytiharkan sebagai 29,002 kaki tinggi. Tambahan secara rawak 2 kaki menunjukkan perasaan masa itu bahawa ketinggian tepat 29,000 kaki akan dianggap sebagai anggaran yang dibulatkan. Masa kini anggaran umum yang diterima pakai adalah 8850 m yang diperolehi melalui bacaan Sistem Kedudukan Sejagat (GPS). Everest masih meningkat akibat pergerakan plat tektonik kawasan tersebut; bagaimanapun, kesan itu hanya ketara pada skala masa geologi. Secara tepat, Everest adalah gunung yang kemuncaknya mencapai jarak paling luas di atas paras laut. Dua gunung lain yang kadang-kala didakwa sebagai "gunung tertinggi di dunia"ialah Mauna Loa di Hawaii ialah paling tertinggi apabila diukur dari dasarnya pada dasar tengah laut, tetapi hanya mencapai ketinggian 4,170 m (13,680 kaki) atas paras laut dan kemuncak Gunung Chimborazo di Ecuador adalah 2,150 m lebih dari pusat bumi berbanding Everest, kerana Bumi agak berisi dikawasan Khatulistiwa. Bagaimanapun, Chimborazo hanya mencapai ketinggian 6,272 m atas paras laut, yang menurut kriteria bukan juga kemuncak tertinggi di Andes. Lebih menarik, dasar terdalam di lautan adalah lebih dalam berbanding ketinggian Everest: Challenger Deep, terletak di Parit Mariana, begitu dalam sehinggakan sekiranya gunung Everest diletakkan di dalamnya, masih terdapat hampir satu batu air menutupinya. http://www.nepalguideinfo.com/everest-base-camp-trek/ http://www.nepalplanettreks.com Nepal Mounatin Guide TeamS (Nepal Planet Treks and Expedition Pvt. Ltd.) GPO: 4453 Paknajol ,Thamel, Kathmandu, Nepal Phone: +977-1-4252196 Mobile: +977-9841613822 (Sanjib) Fax: +977-1-4252196 Email: sanjibtrekguide@gmail.com

added at 03.07:
Lebih menarik, dasar terdalam di lautan adalah lebih dalam berbanding ketinggian Everest: Challenger Deep, terletak di Parit Mariana, begitu dalam sehinggakan sekiranya gunung Everest diletakkan di dalamnya, masih terdapat hampir satu batu air menutupinya. http://www.nepalguideinfo.com/everest-base-camp-trek/ http://www.nepalplanettreks.com Nepal Mounatin Guide TeamS (Nepal Planet Treks and Expedition Pvt. Ltd.) GPO: 4453 Paknajol ,Thamel, Kathmandu, Nepal Phone: +977-1-4252196 Mobile: +977-9841613822 (Sanjib) Fax: +977-1-4252196 Email: sanjibtrekguide@gmail.com

added at 03.07:
Peter XX
Peter XX 25 march 2011
6
Oxygen taste real good here.
Raphael Cornuz
Raphael Cornuz 7 october 2010
6
Eat the cleanest snow in the World.
Artyom Fedosov
Artyom Fedosov 24 july 2014
5
The highest summit in Asia and around the world. Elevation — 8,848 m.
Thomas Evans
Thomas Evans 19 september 2012
5
Wear a coat
pin_lopez
pin_lopez 21 february 2012
3
Try the Frozen Cappuccino up here. It's frozen!
CAPANOGLU
CAPANOGLU 24 january 2011
2
Need to hot tea !!! But it is awesome good !
Alberto Brandão
Alberto Brandão 18 july 2010
2
wear coats!
Malcolm MacDonald
Malcolm MacDonald 6 march 2013
1
This is a tall mountain.
Gregory Cline
Gregory Cline 16 november 2011
1
drinking a beer, having a cig, and wearing my flip flops... perfect weather up here
CAPANOGLU
CAPANOGLU 20 january 2011
1
Would you want to drink a cup of tea with me on the peak of the world ? !(8,840 m)
Rob Shepherd
Rob Shepherd 29 october 2010
1
Take snow shoes and something good to breathe
OngAndrew 翁
OngAndrew 翁 12 september 2015
0
My Great Salute to those previous successful Everest conquerors & Respect to those climbers who died somewhere at this famous peak
OngAndrew 翁
OngAndrew 翁 12 september 2015
0
Freezing cold... Superb amazed on the peak of the World
Tenzin Woaber
Tenzin Woaber 28 september 2014
0
Take it easy... Let ur body make adjustment to the altitude before doing any thing physical challenging... Remember it's at more the 5000 meters above sea level
Daniele Giusto
Daniele Giusto 29 august 2014
0
Popular place among 4sq people 😝
Don Deedo
Don Deedo 5 june 2014
0
Open eyes clearly with deep breath and enjoy with mother of nature
Adam Lorenz
Adam Lorenz 5 june 2014
0
Try climbing in your swim shorts while sucking the o's
Peter Nitsch
Peter Nitsch 24 october 2012
0
Bring oxygen.
Cybaright
Cybaright 23 may 2012
0
I'm on Tip of the World...
Katharine Robinson
Katharine Robinson 27 december 2011
0
In the Star Trek: Deep Space Nine episode "Our Man Bashir", Everest is the location of Hippocrates Noah's hideway. It was on the south-eastern slope at an elevation of 25,000ft.
Send

Videos with this attraction

The Himalayas from 20,000 ft.
7.5 /10
Advisor.Travel
Foursquare 7.5
86.251 people have been here
Advisor.Travel 0
Foursquare 710
Facebook 85.541
I've been here I Want to visit
Ore deschise
Mon-Sun
24 Hours
Location
1.9km from Hornbein Couloir, Shigatse, Nepal
27.9833°, 86.9333°
Ia direcții
Map
Distanțe
Casablanca8800 km
Kathmandu162 km
Siliguri206 km
Darbhanga227 km
Tirhoot258 km
Munger293 km